Am ajuns acolo unde mi s-a spus ca ai fi tu…dar nu te-am gasit…oi fi incurcat strada, asa ca ma intorc si-ti scriu tot aici.
Ce se intampla cu tine?!..esti si tu in impas..de ce nu stai pe acasa si nu lasi pe nimeni sa te gaseasca, tu unde te ascunzi?
Imi amintesc unde ma ascundeam eu de lume si ma lasam mangaiata de razele soarelui balnd si bogat de toamna..in bataia vantului ce legana frunzele nucului din curtea mea. Era ca un fel de prispa lasata in spatele unui hambar pe care multi copii invidiosi l-au perceput ca pe o casuta in copac datorita apropierii stranii a acestuia de tulpina groasa a nucului din curtea in care am crescut. Nu am inteles niciodata de ce tatal meu nu a facut hambarul pe toata suprafata cimentata initial..dar ma bucuram de neintelegerea asta, iar eu puteam sa stau acolo, cumva mai sus de la sol..cu aproape un metru jumate deasupra, dedesubt fiind un cotet pentru porci. Ori ca imi leganam picioarele in aer, ori ca mi le propteam pe gardul din spatele curtii..eram eu, soarele si vantul; iar acum, dupa atata timp in care nu am mai fost acolo fizic..de fiecare data cand caut liniste, ma asez cu gandul pe prispa aia..imi sprijin capul de scandura hambarului si picioarele de cea a gardului si ma las mangaiata de razele soarelui si de adierea vantului... aud parca si frunzele colturoase ale nucului cum aluneca usor, targanat, catre sol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu